Maleficent (2014)

maleficentDacă tot par să-mi fi făcut abonament la cinema zilele astea, m-am gândit că ar fi o ocazie numai bună să încerc a reînvia puțin blogul de recenzii. Nu pot decât să îmi cer iertare pentru îndelungata absență și să sper că se va prinde de mine scrisul de data asta.

 Cu ocazia metamorfozei suferite de dragul nostru cinematograf și a faputului că – în sfârșit – primim si noi filmele în săptămâna în care apar, nu două luni mai târziu, am ajuns să văd mult aclamatul „Maleficent”. Nu mi-am făcut așteptări prea mari, nu știi niciodată la ce să te aștepți de la reinterpretarea unor povești clasice, singurele mele speranțe îndreptându-se către Angelina Jolie, care chiar îmi place ca actriță. Pot spune însă că nu am fost dezamăgită de ea, are niște scene memorabile, și am fost plăcut surprinsă de acțiune și de felul în care creatorii s-au decis să schimbe totul.

Practic, filmul este o reinterpretare a poveștii Frumoasei din Pădurea Adormită, o reistorisire a acesteia din punctul de vedere al antagonistei. „Antagonistă” devine însă o caracteristică mult prea săracă pentru că, pe parcursul romanului, personajul până atunci bidimensional al lui Maleficent se transformă sub ochii noștri într-unul complex, capabil de sentimente felurite, care este – ca să o citez pe protagonistă – atât erou, cât și răufăcător. Recunosc, am privit puțin sceptică noua ei imagine la început, temându-mă că va fi prea moale, prea dulceagă. Maleficent în sine s-a ridicat mereu la înălțimea numelui ei și aș minți dacă aș spune că nu i-am îndrăgit malefismul, firea diabolică și necruțătoare, însetată de răzbunare. Ceea ce ar trebui să aveți totuși în vedere înainte de vizionarea filmului este faptul că aceste însușiri care au definit-o până atunci nu dispar cu desăvârșire, ci capătă noi valențe. Malefismul nu mai este unul gratuit. Motivul răzbunării nu mai e nici pe departe pueril, ci devine, mai mult decât orice, credibil, pertinent. Prin dezvăluirea trecutului ei și prin relatarea iluzoriei povești de iubire trăite, Maleficent ajunge să fie în sfârșit înțeleasă.

M-a impresionat într-adevăr modul în care au reușit să transforme un personaj ce ar fi căzut până atunci cu ușurință într-o tipologie lipsită de flexibilitate. Deși mă așteptam ca atașamentul ei pentru Aurora să crească, au fost bine venite cele câteva scene care au marcat maturizarea fetei și au oferit o notă de umor întregii povești. Ca să nu mai vorbesc de personajele episodice ca cele trei zâne amețite sau Diaval, care au condimentat puțin acțiunea și – cel puțin pe noi – ne-au dus cu gândul la cine știe ce întorsături de situație. Cu toții și-au jucat rolul exemplar, iar Angelia a reușit să-și demonstreze în opinia mea din nou talentele, în pielea unui personaj care a prins-o pe minune. Ca o remarcă personală, am simțit o anume satisfacție când am văzut ce insignifiant a fost rolul lui Phillip în întreaga desfășurare a acțiunii.

În ceea ce privește filmul în general, sunt de părere că 3D-ul s-a meritat abia spre final și abia în scenele în care ni se dezvăluia lumea creaturilor magice. Noroc cu acelea, au fost niște imagini absolut superbe, atât pentru fanii genului fantasy, cât și pentru cei care nu încearcă să uite că au fost odată copii (sau poate încă mai sunt). Au fost bine venite și elementele noi în poveste, aripile lui Maleficent fiind, desigur, preferatele mele, pentru felul în care au îmbogățit personajul. Singurul regret ar fi poate faptul că nu s-a explicat nicicum unicitatea protagonistei, faptul că ea era singura zână în mărime naturală, singura de felul ei. Parcă e un gol acolo, care ar fi putut fi umplut cu ușurință de o referință trecătoare asupra istoriei speciei sau asupra sorții părinților ei – un gol aproape imperceptibil, dar totuși existent.

Așadar, pe lângă ilogica slăbiciune a zânelor înfățișată de orice atingere a vreunui metal și accentul lui Stefan aflat într-o continuă metamorfoză – din rău, în mai rău – pot spune că am fost plăcut impresionată de film și că nu regret timpul petrecut la cinema. A fost o ieșire numai bună din banalul și stresul de zi cu zi și o reîntoarcere mereu cu drag către lumea poveștilor copilăriei. Știu că sfârșitul i-a făcut pe mulți să compare pelicula cu „Frozen”, însă nu văd de ce ar fi un lucru rău. În definitiv, era și cazul să avem parte de mai multe reinterpretări ale deja clișeicei „iubiri adevărate”.

NANA (anime)

NANA DVD Vol 1 Slip Doua fete se intalnesc intr-o seara de iarna, intr-un tren catre Tokyo. Au acelasi nume si aceeasi varsta. Incep sa vorbeasca si, desi firea fiecareia este complet diferita de a celeilalte, se inteleg. Povestesc, rad, fac glume.

Apoi se despart. Fiecare merge intr-o alta directie, stiind ca nu se vor mai intalni niciodata. Si, desi inghitite fie de amintiri, fie de agitatia noului oras, ele se reintalnesc. Amandoua ajung sa se intereseze de acelasi apartament. Mai mult, amandoua il doresc. Asa ca, urmand un impuls de moment, decid sa il imparta. Si una dintre cele mai originale si mai intese prietenii incepe.

Uneori mi se cer recomandari, de cele mai multe ori pe „categorii”. Cand sunt intrebata la capitolul prietenie, nu ma gandesc la un film sau la un serial american, ci la Nana, un anime. Cred ca se implinesc mai bine de cinci ani de cand am vazut pentru prima data acest anime. De atunci, il tot revad. Ma uit la el o data la cateva luni. Da, ma deprima, dar imi este si foarte drag.

Cele doua personaje principale sunt geniale. Nana, fata cu par negru, ruj strident si inel VW are un aer de rockerita dura, o voce superba, dar este o placere sa o vezi evoluand, luptandu-se cu trecutul. Hachi, vesnic prinsa in problemele cu baietii, mereu entuziamata, copilaroasa, visatoare. Atat pot sa va spun despre cele doua fete. Nu pentru ca as vrea sa mentin suspansul sau sa nu stric vreo surpriza, ci pentru ca, sincer, chiar nu am cum sa spun eu povestea lor. Este mult prea complexa, prea adanca, trebuie vizionata. Sau citita din manga. Oricum, nu cred ca poate fi acoperita in cuvinte.

Daca va uitati la acest anime, nu uitati servetelele si poate carnetelul si pixul pentru a nota diverse citate. Este extrem de impresionant monologul personajelor, modul in care ele vad ceea ce se intampla. Si pregatiti-va si pentru ceva timp petrecut pe Youtube. Cantecele sunt la fel de frumoase.

 

 

Sincer, nu am avut in plan de a scrie despre Nana aici. L-am terminat inca o data astazi si nu m-am putut abtine. Este ciudat, dar de fiecare data mi se pare si mai frumos, si mai deosebit. Totusi, cred ca cel mai dor imi este de perioada in care l-am vazut pentru prima data, cand totul a fost proaspat, curat. Atunci nu aveam regrete, atunci totul era la prezent, simteam ca o aveam pe Hachi langa mine si ca asta nu se va schimba niciodata.

 

“Even now, sometimes on street corners… when I meet someone, I see your shadow. I’m sure that even now, you’re still wearing that man’s cologne… so you can sleep, even alone…”

“We are all farsighted, we give importance to those things that are far from us, while neglecting the things that are close to us… only to realize their value later when they are out-of-reach again…”

Wonder

wonderInițial nu am vrut să îmi iau cartea, pentru că, trebuie să recunosc, un roman cu un protagonist în vârstă de doar zece ani nu mă atrăgea chiar atât de tare. Dar până la urmă, îndemnată de standul Okian de pe Strada cu cărți de care ne-am bucurat pentru câteva zile în Sibiu, am zis să îi dau o șansă. E adevărat că nu e cea mai complexă carte în ceea ce privește limbajul de exemplu, dar e cu siguranță o dovadă a faptului că nu e nevoie de cuvinte pompoase pentru a transmite un mesaj profund și adevărat.

August Pullman, personajul principal al romanului, e un tânăr ce a cunoscut multe provocări la viața sa, din cauza felului în care s-a născut, a aspectului său. Diformitățile feței sale l-au exclus mereu din rândul celorlalți copii, care fugeau îngroziți din calea lui: nu din răutate, ci pur și simplu pentru că era diferit, pentru că, la prima vedere, nimeni nu se putea obișnui cu el și nimeni nu încerca să o facă. Totul se schimbă însă în momentul în care August, la îndemnul părinților săi, se decide nu fără o strângere de inimă să meargă la școală, să încerce a se integra într-o unitate de învățământ la fel ca toți ceilalți copii de vârsta lui. De-a lungul romanului și din perspective diferite, cititorul va fi încântat de întorsăturile de situație, de întâmplările de zi cu zi și de prieteniile care îi vor încălzi inima neobișnuitului băiat. Va fi martor nu numai a unei firești evoluții a protagonistului, dar și unei evoluții a celor din jurul său, care ajung treptat să vadă dincolo de aparențe și realizează care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață.

Personal, mi-a plăcut mult felul în care anumite întâmplări au fost povestite din mai multe perspective, felul în care am putut urmări atât evoluția lui August, cât și cea a lui Jack sau Via. Personajele construite de R. J. Palacio sunt, mai mult decât orice, umane: poate că nu te vei putea regăsi în ele, dacă nu ai trecut printr-o situație similară, dar vei găsi cu siguranță o justificare a acțiunilor lor, le vei înțelege. Poate că aș fi vrut totuși mai multă consistență în ceea ce îl privește pe Julien, care a rămas până la final același copil răutăcios și răsfățat, nereușind să vadă mai departe de egoul său uriaș. Și poate că mi-ar fi plăcut să citesc mai multe fragmente din viața Viei, care mi s-a părut atât de puternică, hotărâtă și complexă, dar astea sunt doar micile mele frustrări de cititor nesătul. Mi s-a părut totuși interesant felul în care a fost interpretat titlul, având un dublu înțeles: August e o minune medicală în ochii specialiștilor care nu s-au mai confruntat cu așa ceva în întreaga lor carieră; și o adevărată minune în ochii și în inimile celor care ajung să îl cunoască pe deplin și să îl iubească așa cum este.

Recomand romanul oricui vrea să se relaxeze și caută ceva ușurel, plăcut și totuși cu un mesaj puternic. E o carte care vă va face să râdeți, să vă întristați și poate să cădeți puțin pe gânduri, să vă amintiți de acele dăți în care v-ați grăbit să îi judecați pe alții, fără măcar a îi cunoaște, îndemnați doar de o intuiție prostească sau o aparență înșelătoare. Poate vă va face să judecați totul din nou sau, mai bine spus, să nu mai judecați deloc.

Beyond the Hills 2012 movie Wallpaper 1024x768 Cu totii ne-am saturat de dedicatii sau note sau „PS-uri” trantite la inceput de articol, de video pe YouTube sau chiar pe bloguri, dar, de data asta simt ca este necesar. Stiu ca subiectul ales de mine nu este unul fericit (cand este?), dar dedic acest post intarziat colegei mele de blog si imi cer scuze pentru indelungata mea absenta aici. 

„Dupa Dealuri” – un film care, dupa trei ore, mi-a ramas in minte si in suflet. Mi-a placut mult si, ca orice film care mi-a placut mult, nu il recomand oricui. De fapt, este un film greu de recomandat. Cineva mi-a spus ca l-ar recomanda tuturor oamenilor deschisi la minte. Eu cred (fara sa vreau sa jignesc pe nimeni) ca vizionarea acestui film poate ajuta o persoana sa faca diferenta intre un comportament religios si unul fanatic. Si as putea spune mai multe pe acest subiect, dar, din nou, nu vreau sa jignesc. Sper ca acest post sa va faca mai curiosi si sa urmariti filmul. Nu stiu cat este de potrivit, dar mi-am dat singura o provocare. Daca tot am scris atatea recenzii in romana la filme americane, ce ar fi sa scriu un engleza un comentariu al unui film romanesc?

Beyond the Hills (original name: „Dupa Dealuri”) is a Romanian movie that came out in 2012. I decided to write about this movie not only because of the fact that I’m Romanian, but also because I think it’s a great work of art. And I’m not saying this lightly.

The story starts with Alina, a girl who was raised at the orphanage and went to work in Germany, but now returns in the country, to her childhood friend, Voichita. Although she is happy to see her dear friend, Alina finds a changed Voichita, a girl who now lives in a monastery and only talks about God. Even if she tries to do everything she can to get close to her friend, Alina is always put down. By the people around, by the new rules she isn’t used to and even by her own sanity, which is fragile because of her past in the orphanage.

I won’t talk more about the action, I don’t want to spoil the ending. But I have to say, this movie was indeed inspired by true events that happened a few years ago. Tragic, sad events. Of course, Cristian Mugiu, the director and writer of the screenplay, changes the names of the place and people. Still, for those who heard and read about that tragedy, this movie becomes more real and powerful.

I heard many people say that this movie is against religion and God. I couldn’t disagree more. I think it’s about illness. In two and a half hours, it paints an ill society. The sisters, the priest, the doctors, they’re all ill. It’s not that they don’t do their job, it’s that they keep believing they are always right. No matter what they do, they keep believing they didn’t do anything wrong because their reasons themselves were good. If you look closely, you see a power play. And it is in a constant change. Everyone invokes these two notions: good and bad. That’s all they see. That’s bad, you should never ever do it. Why? Who cares why? We don’t ask ourselves why, we just obey. Because someone says is bad. So it’s not acceptable. If you do it, you’re going to be punished.

In the end, good doesn’t win. Because, in the end, nobody wins. And concepts like „good” or „bad” show themselves as what they are: simply concepts.

I can’t get out of my head the very last scene. Two cops, looking through the front window of their car at the people who walk on the street. Suddenly, a bus passes and splashes mud on the window. Without saying anything, one of the cops just pushes a button and cleans the window. Now it’s all clear again. And the movie ends.

It got me thinking, is it so hard? Is it so hard to stop worshiping concepts like good and bad? Is it so hard to clear the mud away and see clear what’s in front of our eyes?

jeanette-winterson1Mi-am descărcat cartea atrasă fiind de titlu. Nu mai auzisem până atunci de autoare, deși am realizat puțin mai încolo că îmi era cunoscut titlul unuia dintre romanele ei, „Oranges are not the only fruits”. Am fost curioasă totuși, de-a dreptul intrigată și atrasă de subiectul care rezona mai mult sau mai puțin cu fragmente din propriu-mi suflet. Mă bucur să spun că nu am fost câtuși de puțin dezamăgită, ba chiar am o adevărată armată de citate culese din volum. Cartea autobiografică vine ca o explicație la celălalt roman sus-menționat al autoarei (pe care nu am apucat încă să îl citesc). Este o poveste despre adopție întâi de toate. Este o poveste despre căutarea identității, despre apartenență și construirea sinelui. Este o poveste despre iubire.

Cititorii care nu sunt obișnuiți cu stilul autoarei vor fi poate luați prin surprindere, căci nu există un fir narativ clar și bine delimitat, nu există un punct culminant sau o intrigă oarecare. Întregul roman spune povestea vieții lui Jeanette, concentrându-se pe anumite evenimente care au marcat-o, pe schimbările din viața ei și, mai mult decât atât, pe acea paralelă dintre viața cea veche și viața cea nouă, cele două care se întrepătrund la nesfârșit. Dată spre adopție de către mama ei la vârsta de doar șase săptămână din motive inițial necunoscute, Jeanette ajunge într-o familie nouă din provincialul Accrington. Însă familia cea nouă nu este nici pe departe una pe care micuța și-ar fi dorit-o: în timp mama ei apare ca o prezență dominantă, absurdă, extremă în tot ceea ce face, tatăl este complet subjugat de caracterul acesteia. „Doamna Winterson”, cum este numită mama ei pe întreg parcursul poveșii, este o femeie de o încăpățânare ieșită din comun, o femeie ce nu acceptă nimic ce iese din regulile unui normal predefinit, o femeie nefericită. Religioasă până la fanatism, ea își duce existența așteptând sfârșitul lumii, pregătindu-se pentru acesta și pentru toată nenorocirea care va urma. Îi e astfel imposibil lui Jeanette să se identifice cu „monstrul”, dezvoltându-se într-un veritabil contraexemplu, devenind în ochii mamei adoptive acel mic diavol pe care îl văzuse încă de la început în pielea copilului străin. Nu numai că încalcă regula de aur „fără sex”, ci de împotrivește uneia mult mai grave – „fără sex cu același sex”. Pe lângă această incredibilă nesupunere, cărțile ascunse sub salteaua patului sau escapadele la librăria orășelului sunt o nimica toată. Nu spun mai multe, căci e plăcerea fiecăruia să descopere micile întâmplări savuroase din viata autoarei, întâmplări care ajung să o definească și să o transforme în ceea ce este.

Cred că cel mai mult mi-a plăcut de ea: pur și simplu de felul ei de a fi. A descris totul atât de veridic, atât de clar, atât de viu, încât mi-a fost imposibil să nu o îndrăgesc, cu tot curajul și cu toată nebunia ei. A fost, mai mult decât orice, un personaj real: cu calități și defecte, cu încredere și nesiguranță, și am apreciat nespus acea descoperire treptată a sinelui, felul în care, odată cu avansarea în acțiune și cu trecerea anului, realiza de ce este cine este, de ce nu știe să iubescă, de ce nu crede că merită iubirea. Mi-a plăcut nespus de mult și rolul pe care l-au jucat cărțile în întregul roman. Pasiunea ei pentru cărți a fost cea care, în definitiv, i-a stat aproape de multe ori atunci când totul părea să se prăbușească iar toți oamenii îi întorseseră spatele. Pentru că până la urmă asta și sunt: o scăpare, o regăsire, o fugă și o căutare în același timp, iar asta a însemnat și romanul acesta pentru mine. Poate că viața ei ar fi fost altfel dacă ar fi fost adoptată de o altă familie, poate că ar fi fost altfel dacă doamna Winterson i-ar fi spus pur și simplu că o acceptă așa cum este, poate că ar fi fost altfel dacă ar fi crescut încă de la început alături de Ann. Au fost atâtea persoane care au intrat și au ieșit din viața ei, atâtea care și-au lăsat amprenta asupra ei (îmi pare sincer rău că nu am aflat exact ce s-a întâmplat cu Jainey), atâtea care au modelat-o în același fel în care s-a modelat ea pe sine. Fiecare provocare a fost întâmpinată de o vie dorință de a o depăși, de a găsi soluția, de a face ceva – chiar și momentul în care se afla în presupusa nebunie, gândindu-se că, dacă nu poate iubi viața, atunci nu mai are rost să o irosească. Au fost cu toții niște pași importanți, unii făcuți cu hotărâre, alții cu picioarele tremurânde și privirea încețoșată. Dar au fost niște pași și au trebuit cu toții făcuți, iar întreaga carte nu a făcut decât să descrie viața așa cum este ea: ca un continuu proces de autocunoaștere.

Recomand cu căldură romanul oricui are mintea și sufletul deschise, oricui e pregătit pentru ceva nou și totuși vechi de când lumea. Întrebarea din titlu, un citat al doamnei Winterson de altfel, m-a pus de atâtea ori pe gânduri în timp ce savuram paginile cărții și tot de atâtea ori am ajuns la una și aceeași concluzie: că într-un final tu trebuie să fii fericit cu tine însuți, cu persoanele cu care te-ai înconjurat și cu cei pe care ai ales și ai învățat încetul cu încetul să îi iubești. „Normalul” nu e decât ceva relativ.

[Citate din carte aici *click*]

Maitreyi

mai  …sau cum am ajuns de la a mă raporta la o carte și a îmi placea la a mă abține cu greu să o arunc de pe balcon. Cum probabil mulți știu sau măcat au auzit, „Maitreyi” este romanul lui Mircea Eliade în care se regăsesc anumite întâmplări din viața lui petrecută în India prin 1930, redând în special puternica poveste de dragoste între personajul său, Allan, și frumoasa Maitreyi Devi.

 Romanul realist descrie cu veridicitate locurile si viața din acea vreme și acel spațiu geografic, purtând cititorul treptat prin mai multe momente ce marchează viața naratorului. De la lucrul la birou la îmbolnăvirea de malarie, de la escapadele cu prietenii săi eurasieni pe care a ajuns încetul cu încetul să îi disprețuiască, până la viața autentică din casa șefului său, Narendra Sen, întreaga carte este marcată de o prezență vie, intrigantă și exotică: tânăra Maitreyi, fiica domnului Sen, în vârstă de doar șaisprezece ani, care îi trezește involuntar interesul lui Allan si ajunge să devină un adevărat mister pentru acesta. Deși la început o descrie pe fată ca fiind urâtă chiar, neîmbrățișându-și interesul pentru noua cultură, pentru tot ceea ce era atât de diferit de el însuși, Allan ajunge treptat, prin lecții comune de franceză și bengaleză și prin întâlnirile lor din incinta casei, să o îndrăgească pe fată, iubirea dintre ei rodind treptat și transformându-se dintr-un foc mocnit într-o flacără puternică. Există totuși o barieră aparent de netrecut: cultura lor atât de diferită, religia, obiceiurile. Pentru cei doi îndrăgostiți, viitorul nu este însă pătat de umbra diferențelor: ei se logodesc pe ascuns urmând obiceiurile indiene, ba Allan își promite chiar că se va converti la religia lor, doborând astfel orice posibilă barieră existentă. Dacă și în ce fel dragostea lor va putea birui însă niște aspecte mai realiste ale poveștii rămâne să descopere fiecare.

  Mi-a plăcut mult personajul fetei, acel amestec de copilărie, naivitate și maturitate, conștiință, luciditate chiar pe alocuri, atunci când își invoca credința și se întreba dacă nu cumva tot ce este între ei nu e altceva decât un mare păcat împotriva firii. Nu aș putea spune însă acest lucru despre personajul lui Allan, care mi-a plăcut doar în ipostaza de tânăr îndrăgostit, de tânăr ce ar fi făcut orice și ar fi sacrificat orice pentru acea iubire, așteptând cu nerăbdare momentul revederii, fiind cuprins de neliniște atunci când acesta era amânat. Allan cel de la început m-a dezgustat profund, nu neaparat din felul în care descrie viziunea sa asupra femeilor bengaleze, ci mai mult pentru acea superioritate de european, de cetățean venit dintr-o țară civilizată cu care părea să îi fie încărcat discursul. Că până la final a reușit cumva să se lepădeze de acel aer, să îi privească el cu ochi critic pe „albii” pe care îi întâlnea din întâmplare pe stradă este totuși de apreciat.

Abia ce am terminat cartea și sunt mult prea cuprinsă de un șuvoi de sentimente contradictorii ca să pot scrie o recenzie obiectivă, lipsită de informații esențiale sau de dezvăluiri ce ar strica oricărui necunoscător bucuria lecturării romanului. Ce va urma de aici încolo, așadar, sunt opinii personale, neîngrădite de rigorile recenziilor ce trebuie să evite delicat finalul povestirii. După cum spuneam, mi-a plăcut mult povestea lor de dragoste și felul în care o asemenea flacără puternică a putut fi descrisă, în ciuda tăinuirii ei. Era inevitabil ca părinții să afle totul până într-un final, mai ales că, după spusele lui Khokha, cei doi nu fuseseră deloc subtili. Reacția lor a fost de asemenea una firească, una pe care cel puțin eu o așteptam – în definitiv, aveau planuri de înfiere, își țeseau în minte fel de fel de scenarii fantasmagorice iar în momentul în care întreaga lor iluzie a fost zguduită, au fost incapabili de a accepta că lucrurile puteau sta și altfel. A fost interesant șantajul fetei și felul în care (măcar în carte) a reușit să evite căsătoria aceea prematură.

Totuși, sfârșitul mi-a lăsat un gust amar și m-a revoltat cumplit. Am înțeles necesitatea despărțirii lor, am empatizat cu disperarea lor, cu felul în care Maitreyi ar fi dat orice să poată comunica cu Allan, fiind însă închisă în casă și privată de posibilitate. Am înțeles chiar și escapada lui în munții Himalaya, noaptea petrecută împreună cu acea străină cu gândul însă la iubirea sa pierdută, am acceptat-o până și pe asta. Ce s-a întâmplat însă după întoarcerea sa în „lumea civilizată”, nu am mai înțeles. În mod evident, controlul părinților fetei slăbise, prioritățile lor se schimbaseră, ea a găsit numeroase ocazii de a-i scrie, de a-l contacta chiar telefonic pe cel pe care îl iubise atât și încă îl iubea. Îi trimitea scrisori, spunea că ar face orice să fie împreună. Iar el? El a ignorat-o complet, ca și cum ar fi uitat totul. În încercarea de a nu mai fi rănit probabil, s-a depărtat complet de ea si a început să trăiască cu o alta, pretinzând însă cu nerușinare că încă o iubește pe Maitreyi. Fata aceea, atât de consumată de o iubire neîmplinită, s-a distrus, a făcut tot posibilul pentru a fi azvârlită din propria casă, numai ca să poată în acest fel să fie împreună cu Allan. Iar el a ignorat-o, a respins-o, pretinzând că o iubește și că suferă totuși, justificând asta ca fiind pentru binele ei. Urăsc din tot sufletul meu când unii oameni iau decizii ce îi afectează atât de tare pe alții și apoi folosesc ca scuză sintagma asta falsă, lipsită de orice valoare. Pentru binele ei? Pentru binele celei care se distrusese pentru el? Și-a mascat lașitatea și incapacitatea de a se dedica complet, de a fi credincios unei persoane într-o falsă bună voință, într-o mască a unei onori deja pătate. Era chiar atât de importanta promisiunea făcută domnului Sen, de existența căreia nici măcar nu mai era sigur? Pe cât mi-a plăcut cartea aceasta, pe atât am urât sfârșitul, dorindu-mi să se fi terminat în momentul despărțirii lor și atât.

Dacă o recomand? Cu siguranță. E plăcut de citit, iar povestea va prinde pe oricine, va fi înțeleasă într-un alt mod de oricine, va putea fi interpretată, comparată, analizată. Dar, în definitiv, nu este decât o poveste de iubire, cu protagoniști umani, imperfecți, cu părțile ei bune și cele rele, cu bucurii dar și crunte dezamăgiri.

eldoradoVoiam să văd filmul acesta de multă vreme și mă bucur că nu m-a dezamăgit. A fost de-a dreptul interesant, pe alocuri chiar original și cu niște momente amuzante care ar aduce buna dispoziție oricui. Situat inițial în Spania, filmul animat reinterpretează legenda lui El Dorado: un oraș care se presupune că ar fi construit în întregime din aur, un oraș care ar oferi oricui l-ar găsi bogații nemăsurabile. Personajele principale, Tulio și Miguel, sunt doi ștrengari, care își duc existența căștigând bani necurat, trișând la jocuri de noroc și înșelându-i pe oameni. Felul în care întregul oraș era plin de afișele ce ofereau recompensă pe capul lor, iar ei reușeau mereu să fugă și să se salveze dibace din orice încurcătură, m-a dus puțin cu gândul la Flynn Rider. Ar face o echipa fantastică, dacă e să ne gândim așa.

Totul se schimbă însă în momentul în care cei doi găsesc o hartă: harta spre orașul misterios El Dorado, harta spre rezolvarea tuturor problemelor lor. Motivați de adorabilul entuziasm al lui Miguel (și de faptul că ajung naufragiați pe o insulă aparent necunoscută), cei doi pornesc în căutarea comorii. Iar vânătoarea de comori este bineînțeles încărcată de peripeții, de răsturnări de situație, de obstacole, iubire și încercări ce le pun la îndoială însăși strânsa prietenie dintre cei doi.

Deși are parte de multe dintre clișeele filmelor de animație, de la personajul negativ până la inevitabila ceartă dintre protagoniști, mi s-a părut totuși un film bun, de-a dreptul amuzant pe alocuri. Atât Miguel, cât și Tulio sunt doua personaje carismatice, antrenante și interesante, care se înțeleg de minune în ciuda diferențelor dintre ei. Mi-a plăcut felul în care Miguel era mai mereu apostrofat pentru că îi lipsea acea mică voce din mintea sa care să îl atenționeze atunci când exagera, dar și felul în care Tulio, scepticul și realistul Tulio, ajunge să se metamorfozeze într-un visător îndrăgostit. Un soundtrack potrivit, încă vreo câteva personaje simpatice și e rețeta unui film numai bun pentru o seară de relaxare, când tot ce vrei e o distragere care să te înveselească.

Așadar, recomand cu căldură filmul oricui dorește o pauză de la peliculele serioase sau triste. Nu este în definitiv altceva decât o aventură: o călătorie spre un tărâm necunoscut, un pas înainte cu curaj și un strop de naivitate și o frumoasă portretizare a unei puternice prietenii.